marți, 22 iulie 2008
REGASIRE
Surpriza! Mi-am gasit caietul de poezii...prietenii stiu despre ce vorbesc...Despre lumea in care traiam doar eu si tristetea mea nascuta de nu-stiu-unde si aparuta nu-stiu-cind. Cert e ca m-am trezit cu ea peste noapte si, din durerea sufletului, am inceput sa pun pe hirtie crimpeie , uneori fara cap si coada, fara inteles.Dar acum, cind le recitesc, imi simt pulsul zvicnind a viata...si ce daca miine merg la munca? Ochii mei vad acum altfel.
luni, 21 iulie 2008
Ochii lui
Mi-au placut intotdeauna ochii albastri...sau, cum puncteaza Fowles, "candoarea de azur indescifrabila, specifica pacatosului irecuperabil".
AZI E ZIUA MEA
SINT FERICITA!
AZI E ZIUA MEA SI M-AM TREZIT CU URARI DE BINE LA TELEFON, LA 7 DIMINEATA, DUMINICA! ASTA PENTRU CA AM O SORA-N COMPETITIE CU MINE SI CARE NU MA IARTA...DUPA CUM NICI EU....
NOROCUL EI E CA AZI E O ZI SUPERBA SI CHIAR MA POT BUCURA CITEVA ORE IN PLUS DE ASTA, CHIAR DACA LA 21.00 VOI CADEA CA UN BISCUIT TINUT PREA MULT IN LAPTE.
PROGRAMUL MEU? FAC OCHI (INCA NU MI-AM BAUT PRIMA CAFEA) SI O TAI DE-ACASA. VREAU LA MUZEUL SATULUI, CA SA MA INCARC. APOI LA IKEA, DESI URASC AGLOMERATIA. DUPA ASTA, PROGRAM CU PISICI SI PREGATIRE PSIHICA INAINTEA ZILEI DE LUNI. CA TRABA!
IN REST...CA IN FIECARE ZI ...HOPE THE BEST!
AZI E ZIUA MEA SI M-AM TREZIT CU URARI DE BINE LA TELEFON, LA 7 DIMINEATA, DUMINICA! ASTA PENTRU CA AM O SORA-N COMPETITIE CU MINE SI CARE NU MA IARTA...DUPA CUM NICI EU....
NOROCUL EI E CA AZI E O ZI SUPERBA SI CHIAR MA POT BUCURA CITEVA ORE IN PLUS DE ASTA, CHIAR DACA LA 21.00 VOI CADEA CA UN BISCUIT TINUT PREA MULT IN LAPTE.
PROGRAMUL MEU? FAC OCHI (INCA NU MI-AM BAUT PRIMA CAFEA) SI O TAI DE-ACASA. VREAU LA MUZEUL SATULUI, CA SA MA INCARC. APOI LA IKEA, DESI URASC AGLOMERATIA. DUPA ASTA, PROGRAM CU PISICI SI PREGATIRE PSIHICA INAINTEA ZILEI DE LUNI. CA TRABA!
IN REST...CA IN FIECARE ZI ...HOPE THE BEST!
miercuri, 16 iulie 2008
Munca
Ma suparasem acum citeva saptamini pe un coleg care, la volan fiind, daca a apucat sa stea pe banda a doua, pina acasa nu o mai paraseste, chiar daca pe cealalta sint doar doua masini la semafor iar pe a lui treizeci. La fel face cind e vorba de evitarea strazilor principale...motivul fiind ca nu cunoaste stradelele. In schimb, cind e vorba de originile noastre, e foarte mindru ca e nascut si crescut in Bucuresti. Si uite-asa stateam si fierbeam in suc propriu gindindu-ma ca eu stau de citiva ani in Bucuresti si cunosc mult mai bine strazile ...ei, nu toate...locurile in care am lucrat si drumul de acasa pina la ele. Macar atit.
Ca sa ma calmez si ca sa fiu mai exacta in reprosuri m-am apucat sa fac socoteala de cind sint eu pe aceste meleaguri straine...si m-am speriat! 18 ani? Unde s-au dus? Si unde am fost eu anii astia...nu anii, mai degraba unde a zburat fiecare zi din anii astia care nu se mai intorc? Si, la cita valoare au aceste zile, ce am gasit eu atit de interesant de facut incit sa merite pretul de a le lasa sa zboare?
Am fost la serviciu...altceva nu prea stiu...si la niste cursuri... si mi-am gasit sufletul pereche, indiferent cit de desuet suna. Anii aceia merita pretul.
Dar restul?
Restul a insemnat munca. Toata vara, la patruzeci-si grade, fara surogatul de concediu de care se cramponeaza toata lumea - pentru ca ne luam concediu ca sa varuim, sa ne punem termopan sau ca sa-i ajutam pe ai nostri "la cules", sa facem vinul si tuica. Ne luam concediu ca sa stam acasa din lipsa de bani si ca sa ne stresseze in asemenea hal inactivitatea incit sintem un pachet de nervi, ne certam cu toata lumea si, desi n-o sa recunoastem niciodata, abia asteptam sa ne intoarcem la munca noastra de toate zilele. Munca noastra din a carei rezultate statul ne ia jumate... Caci, desi natalitatea a scazut alarmant, numarul functionarilor publici pe care trebuie sa-i suportam din amarita noastra de leafa creste ca prin miracol.
Munca noastra unde toti sintem asa-zisi prieteni pina cind ne plictisim si incepem sa ne-o "tragem" unul altuia cu glume din ce in ce mai proaste, cu farse de tot rahatul si cu nemultumiri din ce in ce mai mari. Dar, daca ne intrebam peste un an (in cazul in care tinem minte ca ne-am certat) ce-am avut cu omul ala, sint convinsa ca nu mai stim.
Munca noastra unde seful este prieten cu toti, chiar insista sa-i spui pe nume...care iti povesteste bucuriile si problemele dar....nu trebuie sa uit, cind e vorba de sefi, asta nu se pune la socoteala...oricum numai ei au probleme...iar daca lasa impresia ca iti asculta si tie necazurile, nu te amagi...ei nici macar nu te asculta.
Pe asta am dat zilele mele? Daca luam o lingura de sare amara m-as fi simtit mai bine.
Nu-i nimic. Zimbeste, miine va fi....(hai sa fim optimisti!) mult mai bine. Miine voi primi o vorba buna, voi ajuta un prieten si voi avea 3 riduri mai putin. Si poate ca voi invata cit de nepretuite sint zilele mele cele care vor urma.
Ca sa ma calmez si ca sa fiu mai exacta in reprosuri m-am apucat sa fac socoteala de cind sint eu pe aceste meleaguri straine...si m-am speriat! 18 ani? Unde s-au dus? Si unde am fost eu anii astia...nu anii, mai degraba unde a zburat fiecare zi din anii astia care nu se mai intorc? Si, la cita valoare au aceste zile, ce am gasit eu atit de interesant de facut incit sa merite pretul de a le lasa sa zboare?
Am fost la serviciu...altceva nu prea stiu...si la niste cursuri... si mi-am gasit sufletul pereche, indiferent cit de desuet suna. Anii aceia merita pretul.
Dar restul?
Restul a insemnat munca. Toata vara, la patruzeci-si grade, fara surogatul de concediu de care se cramponeaza toata lumea - pentru ca ne luam concediu ca sa varuim, sa ne punem termopan sau ca sa-i ajutam pe ai nostri "la cules", sa facem vinul si tuica. Ne luam concediu ca sa stam acasa din lipsa de bani si ca sa ne stresseze in asemenea hal inactivitatea incit sintem un pachet de nervi, ne certam cu toata lumea si, desi n-o sa recunoastem niciodata, abia asteptam sa ne intoarcem la munca noastra de toate zilele. Munca noastra din a carei rezultate statul ne ia jumate... Caci, desi natalitatea a scazut alarmant, numarul functionarilor publici pe care trebuie sa-i suportam din amarita noastra de leafa creste ca prin miracol.
Munca noastra unde toti sintem asa-zisi prieteni pina cind ne plictisim si incepem sa ne-o "tragem" unul altuia cu glume din ce in ce mai proaste, cu farse de tot rahatul si cu nemultumiri din ce in ce mai mari. Dar, daca ne intrebam peste un an (in cazul in care tinem minte ca ne-am certat) ce-am avut cu omul ala, sint convinsa ca nu mai stim.
Munca noastra unde seful este prieten cu toti, chiar insista sa-i spui pe nume...care iti povesteste bucuriile si problemele dar....nu trebuie sa uit, cind e vorba de sefi, asta nu se pune la socoteala...oricum numai ei au probleme...iar daca lasa impresia ca iti asculta si tie necazurile, nu te amagi...ei nici macar nu te asculta.
Pe asta am dat zilele mele? Daca luam o lingura de sare amara m-as fi simtit mai bine.
Nu-i nimic. Zimbeste, miine va fi....(hai sa fim optimisti!) mult mai bine. Miine voi primi o vorba buna, voi ajuta un prieten si voi avea 3 riduri mai putin. Si poate ca voi invata cit de nepretuite sint zilele mele cele care vor urma.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)